Neuro-Gamer.ro

Glass este nãscut în Baltimore, Maryland, fiul unor emigranţi evrei din Lituania. Tatãl sãu a fost patronul unui magazin de discuri – o colecţie foarte rafinatã compusã în marea ei majoritate din înregistrãri foarte puţin cãutate de public. Aceastã colecţie a fost mijlocul prin care Glass a intrat în contact cu muzica modernã – Hindemith, Bartok, Shostakovich – şi muzica lui Beethoven şi a lui Schubert, încã de la o vârstã foarte fragedã. A studiat flautul în copilãrie, la Conservatorul Peabody şi a intrat într-un program academic “accelerat” la Universitatea din Chicago, la vârsta de 15 ani, unde a studiat  matematica şi filosofia. Şi-a continuat studiile la prestigioasa şcoală de muzicã Juliard unde a trecut la claviaturã. Principalii sãi profesori au fost Vincent Persichetti şi William Bergsma. În vara lui 1960 a lucrat cu Darius Mihaud şi a compus un concert de vioarã pentru o studentã la aceeaşi şcoală – Dorothy Pixley-Rothschild.

Urmãtorul pas a fost Paris-ul, unde a studiat cu Nadia Boulanger, o eminentã profesoarã de compoziþie, din 1963 pânã în 1965, analizând partiruri de Bach, Mozart şi Beethoven. În autobiografia sa “Muzicã de Phillip Glass” (1987), compozitorul îşi aminteşte cã muzica nouã care se cânta la concertele Domaines Musicale ale lui Pierre Boulez nu îl interesa deloc, i se pãrea lipsitã de vitalitate, singurele excepţii fiind compoziþiile lui John Cage şi ale lui Morton Feldman. În paralel, compozitoul era puternic impresionat de piesele jucate la teatrul Odeon al lui Jen-Louis Barrault şi de filmele new-wave-ului francez, regizate de Jean-Luc Godars şi Francois Truffaut.

Dupã colaborarea sa cu Ravi Shankar pentru coloana sonorã a filmului Chappaqua, Glass a cãlãtorit, mai ales din motive religioase, în nordul Indiei, în 1966, unde a intrat în contact cu refugiaţi tibetani. S-a convertit la budism şi l-a întâlnit pe Tenyin Gyatso, cel 14-lea Dalai Lama, în 1972.

Stilul sãu personal a apãrut datoritã colaborãrilor cu Ravi Shankar şi a percepţiei sale asupra ritmului muzicii indiene ca fiind în totalitate cumulativ. Când s-a reîntors, a renunţat la toate compoziţiile sale anterioare, scrise într-un stil modernist moderat, comparabil cu Darius Milhaud, Aaron Copland şi Samuel Barber, şi a început sã scrie lucrãri austere, bazate pe ritmuri comulative, inspirate din percepţia timpului la Samuel Beckett, ale cãrui lucrãri le-a descoperit lucrând la piese de teatru experimental. Prima sa lucrare considerata “minimalista” a fost o compoziþie scrisã pentru o montare a piesei “Comedie” de Samuel Beckett, în 1963. În 1965 a scris douã lucrãri pentru douã saxofoane soprane, iar în 1966 a scris un cvartet de coarde (Nr. 1).

Muzica lui Glass nu s-a bucurat de sprijinul orchestrelor şi sãlilor de spectacol traditionale şi tradiþionaliste, ceea ce l-a determinat pe compozitor sã-şi creeze propriul ansamblu în New York, la sfârşitul anilor 60, cu foştii sãi colegi Steve Reich, Jon Gibson, şi alţii, iar apoi a început sã dea spectacole la galerii de artã. Aceste galerii erau singura legãturã dintre minimalismul muzical şi minimalismul plastic – în afarã de prieteniile personale cu artişti vizuali cu interese estetice asemãnãtoare. Aceşti artişi îl sprijineau pe Glass şi pe colegii sãi, adeseori fãcând posterele concertelor lor.

Primul concert cu muzicã nouã a lui Phillip Glass a fost la Cinemateca Creatorilor de Film a lui Jonas Meka, în 1968. Acest concert a inclus compoziţia “Music in the shape of a square” (Muzicã sub formã de pãtrat) pentru douã flaute (un omagiu adus lui Erik Satie, cântat de Glass şi Gibson) şi lucrarea “Strung out” pentru vioarã solo amplificatã (cântatã de violonista Pixley-Rothschild). Partiturile erau prinse în pioneze pe pereþi iar muzicienii trebuiau sã se mişte în timp ce cântau ca sã le poatã urmãri. Lucrãrile lui Glass s-au bucurat de o primire foarte entuziastã a publicului fãrã prejudecãţi de la acel eveniment, public format în principal din artişti plastici şi performance artists care rezonau puternic la abordarea reducţionistã a lui Glass.

În aceastã perioadã s-a împrietenit cu alţi artişti din New York, nume ca Sol Le Witt, Nancy Graves, Laurie Anderson şi Chuck Close. Dupã anumite diferenţe de opinie cu Steve Reich, Glass a format “The Phillip Glass Ensemble”, în timp ce Reich a pus bazele propriului sãu grup “Steve Reich and Musicians”. Noul grup al lui Glass era un ansamblu amplificat, incluzând clape, instrumente de suflat (saxofon, flaut) şi voce de sopranã. La început, lucrãrile lui au continuat pe linia minimalistã, pe structuri diatonice repetitive - “Two pages”, “Contrary Motion” sau “Music in fifths” (un fel de omagiu  adus profesoarei sale de compoziţie, Nadia Boulanger, care descoperea “cuvinte ascunse” în lucrãrile lui din studenţie). Cu timpul, muzica lui a devenit mai puţin austerã, mult mai complexã şi dramaticã. Din punctul sãu de vedere, muzica sa nu mai era minimalistã. Piese ca “Music in Similar Motion” (1969), “Music with changing parts” (1970) şi, climaxul seriei, “Music in Twelve Parts”, o lucrare de patru ore, scrisã între 1971 şi 1974. Aceastã lucrare fusese conceputã iniţial ca o piesã în doisprezece pãrţi instrumentale, dar a devenit un ciclu care fãcea un bilanţ al realizãrilor muzicale ale lui Glass, din 1967 pânã în acel moment, chiar depãşindu-le. Ultima parte este construitã în jurul unei teme din douãsprãzece note, cântatã de vocea de sopranã a ansamblului.

Glass a continuat cu încã douã serii de lucrãri instrumentale – “Another Look at Harmony” (1975) şi “Fourth Series” (1978-1979) – dar lucrãrile sale concepute ca muzicã de teatru din aceastã perioadã au devenit mai cunoscute. Prima dintre ele e o colaborare cu Robert Wilson – o lucrare de teatru muzical numitã mai apoi de Glass prima operã din trilogia sa de opere-portret: “Einstein on the Beach” (compusã în 1975 şi jucatã pentru prima datã în 1976), cântatã de cãtre ansamblul sãu, vioarã solo, cor şi actori. Lucrarea a fost primitã excepţional de The Washington Post, care a numit-o “Una din lucrãrile artistice fundamentale ale secolului.”

Munca sa în muzicã de teatru a continuat cu opera Satzagraha (1980), o perspectivã asupra tinereţii lui Mahatma Gandhi şi a experienţelor sale în Africa de Sud. Aceastã lucrare a fost de asemenea un punct de cotiturã pentru Glass, fiind prima sa compoziţie pentru orchestrã simfonicã dupã 15 ani, chiar daca pãrţile cele mai importante erau reţinute pentru solişti vocali (de operã, de data asta) şi cor.

  

Trilogia a fost completatã de lucrarea Akhnaten (1983-1984), o puternicã lucrare vocal-orchestralã, cântatã în limbile akkadianã, ebraicã biblicã şi egipteanã anticã. În plus, în aceastã operã apare un actor care recitã texte ale Egiptului antic în limba spectatorilor. Akhnaten a fost comandatã de Opera din Stuttgart în timp ce clãdirea operei trecea printr-un proces de renovare, necesitându-se folosirea unei clãdiri apropiate, cu o fosã pentru orchestrã mai micã. Aflând acest lucru, Glass a vizitat clãdirea şi a început sã aranjeze suporturi de portative în fosã, ca sã-şi dea seama câţi muzicieni încap înãuntru. A descoperit cã nu poate înghesui o orchestrã întreagã înãuntru, aşa cã s-a decis sã elimine viorile, ceea ce i-a dat lucrãrii stilul caracteristic, întunecat, sumbru, care se potriveşte foarte bine cu subiectul. În acelaşi an, Glass a mai colaborat o datã cu Robert Wilson, la opera “CIVIL warS”, care a avut premiera la Opera din Roma. 

Mai e mult de scris despre cariera lui Glass – omul a continuat sã compunã în diferite structuri şi mergând pe diferite pariuri estetice, ajungând în cele din urmã sã fie unul din cei mai cunoscuţi compozitori de coloanã sonorã de film din istorie, alãturi de John Williams, ceea ce, în umila mea pãrere, este semn de obosealã mare de tot şi de secãtuire creativã. Dar, mã rog, indiferent de opiniunile mele diletante, fapt e cã Phillip Glass nu este, nu a fost şi nu va fi niciodatã un compozitor al poporului. Ca orice mare artist, munca sa poate fi înţeleasã pe mai multe nivele, de la cei mai “verzi” excurisionişti prin sala de concert pânã la cei mai rafinţþi analişti ai structurii muzicale din punct de vedere matematic, kaballistic, filosofic, sinestezic şi mai ştiu eu cum.

 

Şi dacã tot aţi citit pânã aici, deşi tare mâ îndoiesc (de voi, nu de mine), mai e nevoie sã vã spun de ce Phillip Glass şi Niko Belic sunt precum apa şi pana de gâscã? Sã vã mai explic de ce, deşi GTA IV este un joc cu rãdãcinile adânc înfipte în mitologia interlopã a marilor metropole americane, nu are absolut nimic, dar NIMIC din stilul regizoral al lui Guy Richie, ceea ce ar justifica oarecum un personaj capabil sã crape capete pe o astfel de muzicã? Sã mai încerc sã fac apologia imersiunii în gaming, concept care n-ar trebui sã fie exclus doar din pricina ideii de sandbox? Nu. O simplã analogie – mergeţi în piaţa de vechituri, vitalã, profund umanã, aromatã, şi ascultaţi – când o sã auziţi Concertul de vioarã de Phillip Glass accentuând subtil sfârâitul micilor, atunci o sã aibã ce sã caute şi în GTA IV.

Comments

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."