 Seria de cărţi cu vampiri a deja mult-prea celebrei Stephenie Meyer se vinde în librării ca pâinea caldă, bună şi proaspătă, cu un borcan de sana gratis, înainte de ’89. Ştiu, la prima mână. Le văd de la uşă, fericite că au reuşit în sfârşit să adune nişte bani de la părinţi sau de la prieten ca să-şi cumpere „Amurg” sau „Lună nouă” sau ambele. Încerc în zadar să-mi adun curajul necesar să le „iau dur”, punându-le pur şi simplu cartea în mână înainte să apuce să mă întrebe, sau mai rău, să facă un atac vascular cerebral pentru că nu reuşesc s-o găsească suficient de repede. Culmea e că le înţeleg perfect, mai ales după ce am văzut filmul.
„Twilight” este un film amuzant. Pentru oameni ca mine, asta înseamnă un film bun la un anumit nivel. Sunt unele creaţii cinematografice care sunt pur şi simplu atât de cumplit de groaznice încât, ca să folosesc un clişeu adeseori întâlnit pe imdb sau pe Rotten Tomatoes, trec de punctul acela unde răul devine bun şi ajung din într-o mlaştină fără ieşire, a disperării şi a delirului. Adică, atunci când un film te pune în faţa realităţii că viaţa ţi se scurge printre degete din pricina faptului că timpul pare să se dilate atâta timp cât rulează pelicula, este formidabil de prost, n-am nici o îndoială în privinţa asta. „Twilight” nu intră în această categorie. În cel mai rău caz, de „Twilight” poţi face mişto. Atât de mult încât în întreaga sa carieră patetică Ben Stiller nu a reuşit niciodată să-mi smulgă atâtea zâmbete câte poate acest film, pur şi simplu prin răstălmăcirea unor gesturi sau unor replici. Dar, fie că mă credeţi fie că nu, acest film mi s-a părut ceva mai mult decât o colecţie de potenţiale dume de bar.
Îmi plac lucrurile care îşi cunosc locul. Sunt mai „zen” eu aşa de felul meu, cred că echilibrul în tot şi toate este un lucru bun, iar lucrurile care îşi cunosc locul în lume trebuie să se bucure de un anumit respect. Privind problema în felul acesta, „Twilight” se potriveşte perfect nişei pentru care a fost conceput – publicul ţintă sunt adolescenţii: fetele pentru că e vorba de o poveste de dragoste imposibilă, între o fată relativ antisocială şi un băiat frumos, misterios şi plin de magnetism animalic, care se dovedeşte a fi vampir; băieţii pentru că trăim într-o epocă a emasculării generalizate, în care idealurile de masculinitate sunt setate de alde Beckam, nu de Conan, astfel încât personajele invită la reverii şi cochetează cu rolul de model de urmat. Mai mult, filmul este atât de plin de scene de umplutură relevante doar pentru această categorie de vârstă încât sincer m-aş fi mirat foarte mult dacă nu se ajungea la astfel de manii juvenile. Din punctul meu de vedere, dorinţa Roxanei din clasa a XI-a de a-şi permite să viseze că se va îndrăgosti şi ea odată de un băiat ca Edward este o ultimă licărire disperată a unei mentalităţi de copil care îşi doreşte în continuare să vadă realitatea aşa cum crede ea că e (cu băieţi delicaţi şi sensibili care trăiesc în case izolate şi ameţitor de frumoase şi te pot proteja de orice), nu aşa cum e cu adevărat (carevasăzică plină de cocalari nesatisfăcători care nu ştiu ce e aia mister şi romantism).
Filmul începe cam cu te-ai aştepta să înceapă un film cu adolescenţi – o mutare, o familie dezbinată dar nu schizofrenică, că doar fiecare are problemele sale, nu înseamnă că trebuie să fie şi patologice, o schimbare de anturaj, întâlnirea privirilor iar apoi povestea clasică: „boy meets girl, boy gets stupid, girl almost dies, boy saves girl and they un-live stupidly ever-after”. Sigur, avem întreg registrul de nuanţe necesar ca povestea să nu pară chiar trasă la copiator după atâtea altele (deşi se văd anumite asemănări deranjante cu volumele „Southern Vampire” de Charlaine Harris, dar despre asta în alt articol), de la numărul neaşteptat de mare de personaje binevoitoare în raport cu „băieţii răi” la personalitatea personajului principal, o fată formidabil de hotărâtă şi de voluntară pentru stereotipul pe care e bazată. Ca să fac o analogie culinară, nu felul de mâncare este diferit ci proporţiile ingredientelor – reţeta este foarte bună.
Sigur, sunt unele momente de ridicol absolut inevitabil şi de neiertat: scena în care Edward se strâmbă în toate chipurile de parcă Bella tocmai se tăvălise prin cadavre de dihor (Mustela putorius furo); momentul în care Edward păşeşte la lumină şi începe să strălucească mai ceva ca Prince în videoclipul de la Purple Rain, dar ce zic, mai ceva ca Aurora Boreală!; faptul că pe fată o cheamă „Frumoasa lebădă” (asta e vina autoarei, nu ţine de film în mod exclusiv, dar e ridicol) – lista poate continua. Dar în fond şi la urma urmei, filmul este ceea ce este – nu se trage din lunga linie de producţii bazate pe conceptele romantic-gotice despre vampiri (de la „Nosferatu” la „Interviu cu un vampir”), este legat mai degrabă de viziunea mult mai modernă din universul World of Darkness, deşi simt că fac o mare nedreptate trăgând această comparaţie, dat fiind faptul că întregul concept este o castrare brutală a... brutalităţii seriei Vampire: The Masquerade; de asemenea, nu are pretenţii de „pretext pentru sondarea naturii umane prin intermediul unei fiinţe supranaturale rupte între propria umanitate şi răul inevitabil pe care îl întruchipează”, deşi sunt unele mici trimiteri în acest sens, fără însă a fi conturate suficient; nu există idei subtextuale, zbucium caricatural băgat mură-n-gură spectatorului sătul până peste cap. Şi totuşi, în pofida tuturor acestor neajunsuri, ce încerc eu să spun este că „Twilight” face două lucruri bine: lasă destule găuri în scenariu pentru ca imaginaţia privitorului potrivit să le umple, şi îi delimitează extraordinar de clar pe cei buni de cei răi: aceste două calităţi au pus Hollywood-ul pe hartă şi nu pe degeaba. În acest context, chiar nu contează că nu-ţi dai seama dacă actorii şi-au uitat replica sau trăiesc un moment de nehotărâre.
Filmul se bazează pe disponibilitatea publicului ţintă de a accepta o convenţie mai mult decât pe orice altceva. Din acest punct de vedere, este un succes total. Vorba din bătrâni (machiavelici bătrânii ăştia...) zice că nu-i prost cine vinde, îi prost cine cumpără. Dar nici pokemonii înnebuniţi după “Twilight” nu-s proşti cu adevărat – nu fac decât să-şi satisfacă o nevoie, pe care vampirii, în diferitele lor încarnări, au reuşit s-o săţuiască de sute de ani. Cine suntem noi să desconsiderăm această ultimă, crepusculară, înfăţişare?
|
Seria de cărţi cu vampiri a deja mult-prea celebrei Stephenie Meyer se vinde în librării ca pâinea caldă, bună şi proaspătă, cu un borcan de sana gratis, înainte de ’89. Ştiu, la prima mână. Le văd de la uşă, fericite că au reuşit în sfârşit să adune nişte bani de la părinţi sau de la prieten ca să-şi cumpere „Amurg” sau „Lună nouă” sau ambele. Încerc în zadar să-mi adun curajul necesar să le „iau dur”, punându-le pur şi simplu cartea în mână înainte să apuce să mă întrebe, sau mai rău, să facă un atac vascular cerebral pentru că nu reuşesc s-o găsească suficient de repede. Culmea e că le înţeleg perfect, mai ales după ce am văzut filmul.
