Neuro-Gamer.ro

Să nu mă înţelegeţi greşit, filmele lui Uwe nu merită periate – calităţile lor pot fi observate numai de la o distanţă sigură, cam la fel ca frumuseţea unui sconcs. Aşa că voi face doar o scurtă recapitulare a poveştii, ca să pot ajunge la măduva problemei în cele ce urmează; carevasăzică – o bază militară ultrasecretă cu Udo Kier pe post de Doctor Mengele, un soldat sătul de sadisme care o contactează pe nepoata sa, jurnalistă de top şi un fost membru al Forţelor Speciale, cam alcoolic, care se trezeşte în mijlocul acţiunii fără să aibă defapt nici un chef să rămână acolo. Multe explozii, bătăi, replici în doi peri, un pseudo-Mengele la proţap şi o jurnalistă trăgându-şi-o discret, off-screen, cu sus-numitul super-soldat, care de asta se pare că într-adevăr avea chef. Aţi prins ideea. Scenariu pe bandă rulantă, mai mult improvizat decât învăţat de nişte actori cu un oarecare renume, pe care Uwe reuşeşte ca întotdeauna să-i facă să pară abia daţi afară de la şcoala de actorie, o coloană sonoră pe care aţi mai auzit-o pe undeva, sunt sigur de asta şi... cam atât.

„Totuşi, de ce aleg să vorbesc despre un astfel de film?!” mă veţi întreba. Pentru că are ceva familiar, ceva care nu ţine atât de cinematografie ci de comunicare. Privindu-l, mi-a venit în minte o idee care cred că este demonstrabilă – dacă un om ar fi neamţ (credeţi-mă, ştiu din proprie experienţă că acest popor are porbleme serioase când vine vorba de simţul umorului, dincolo de orice stereotipii) şi, ipotetic vorbind, capabil să comunice doar prin serviciile puse la dispoziţie cu atâta generozitate de Yahoo Messenger, probabil că ar face un astfel de film. Altfel spus, cred că Uwe Boll lucrează cu actorii după paradigma emoticoanelor.
Un regizor se chinuie destul de mult, poate cel mai mult în această profesie, să le comunice actorilor starea în care se găseşte personajul pe care ei trebuie să-l întruchipeze. În acest scop, se ajunge la munci cu adevărat sisifice, de a crea biografii fictive înţesate până la refuz de detalii care pot ajuta la conturarea unei singure situaţii din scenariu, oferind posibilitatea actorului de a-şi justifica şi înţelege propria stare emoţională din respectiva situaţie, în pielea personajului. Sună complicat, nu-i aşa? Probabil că şi pentru Uwe. Privind FarCry mi-am dat seama că el face un bypass colosal la tot acest proces de cercetare psihologică, psihanalitică şi istorică şi îl înlocuieşte cu nişte pancarte mari, asemănătoare celor folosite la emisiunile în direct pe vremuri pentru a aminti prezentatorilor unele replici, pe care el desenează însă nişte emoticoane.

E foarte simplu de imaginat un astfel de scenariu – în loc să ceară actorilor să joace „dezgust profund la adresa monstruozităţii psihice a inamicului tău – gândeşte-te că acest om reprezintă tot ceea cu urăşti, opusul tuturor conceptelor pentru care tu ai sacrificat atâtea pe parcursul vieţii tale...”, pur şi simplu apuci o pancartă pe care e desenat emoticonul acela patetic, verde, pe punctul să-şi verse maţele sale digitale... Sau pe acela care îşi smulge perii din cap de frustrare. Şi aşa mai departe. Astea sunt reacţiile emoţionale ale personajelor, nimic mai complex de-atât, nimic mai „trăit” – Uwe Boll lucrează în esenţe absolute, în hierogrlife vizuale care trebuie să comunice intelectului, nu inimii.

Mai mult, Uwe are o întregă tehnică de lucru care îi permite să menţină acest nivel ridicat de esenţializare. Actorii lui, fiindcă alege actori buni de obicei, ar dori să polueze pânza pură a viziunii sale, contaminând-o cu nuanţe emoţionale – au nevoie doar de timp, timp pe care Uwe nu îl permite. Nu e suficient ca replicile să comunice nemijlocit aceste măşti de emoţie, este foarte important ca replicile să fie spuse repede, fără timp de gândire, tocmai pentru ca măştile să rămână măşti. FarCry poate fi văzut suprapunând scenariul într-o conversaţie pe messenger, cu adaosul unei muzici insuportabile şi a unor explozii pe ici pe colo. Asta e tot ce aduce pelicula în plus. Nu spun că e bine, dar trebuie să recunosc, mi se pare formidabil.

Sincer nu ştiu cine ar dori să-mi asculte aceste consideraţii, ca un antacid pentru sindromul Uwe Boll. Sunt moduri mult mai simple şi mai rapide de a  reuşi să te bucuri de un film al acestui boxer de categorie grea a regiei. Încerc totuşi să privesc mişto-ul ca o soluţie la prima mână. Uwe Boll stârneşte prea multe controverse ca să fie privit ca un simplu spin în coasta cinematografiei „de calitate”.