Neuro-Gamer.ro

Pe de altă parte, Kate Beckinsale în haine de vinil şi ploaie aproape perpetuă, muzică foarte bine aleasă, efecte speciale decente, unul din cele mai ok scenarii din puhoiul de filme cu vampiri şi o atmosferă generală bine conturată. Unde încape Underworld: Rise of the Lycans în contextul acesta?

Nu vreau să mă lansez într-un moment de stand-up comedy legat de clişeul structurii film – sequel – prequel în mai toate trilogiile din ultima vreme. E şi aşa suficient de transparent. Fac pariu că în 2012 ne putem aştepta fie la o „reinventare” a seriei, fie pur şi simplu la o continuare care să ia firele destul de dezlânate din Underworld: Evolution şi să le încurce şi mai tare. Dar trebuie spus, după părerea mea, în acest caz, un prequel era justificat. În primul rând pentru că povestea din primele două filme este bună – suficient de bună ca să merite o detaliere şi o anumită simetrie. Arareori îmi e dat să constat că prequel-ul e mai mult decât o adunătură de scene dezlânate care n-au încăput în primele două filme şi, mai mult, reuşeşte să dea acea impresie atât de satisfăcătoare de „cerc închis”, un concept pe care Hollywood-ul îl evită de obicei din răsputeri.

Încă şi mai uimitor este modul în care filmul se ţine pe picioare fără sprijinul lui Kate Beckinsale. Credeam sincer că va fi nevoie de prezenţa ei pentru ca seria să poată continua tot în „divizia A”, dar iată că scenariştii au înţeles că un personaj puternic e suficient. Iar acel personaj nu este Lucian sau Sonja, deşi nu se poate spune că actorii respectivi nu au încercat. Aşa cum văd eu lucrurile, Bill Nighy este cel care a constituit „lipiciul” acestui film. Viktor, unul din cei mai credibili vampiri pe care i-am vazut vreodată pe ecran, Viktor, în jocul căruia se vede cu adevărat background-ul teatral al actorului, Viktor cel ambiguu şi brutal, a cărui replică „Fetch my knives...”, spusă cu cel mai dezinteresat şi princiar ton, este cea mai bună din film, a reuşit să mă facă să apreciez Underworld în general şi Rise of the Lycans în particular mult mai mult decât aş fi făcut-o în mod normal. Prequel-ul este filmul în care era cea mai mare nevoie de Bill Nighy şi mă bucur sincer că editorii n-au mai fost nevoiţi să înghesuie cât mai multe scene cu protagonista de până acum, călare pe tot felul de margini de clădire gotică şi s-au putu concentra mai mult pe personajul său.
Şi fiindcă tot am început cu actorii, m-a bucurat revenirea lui Kevin Grevioux în rolul lui Raze. Niciodată nu strică să ai un munte de om cu o voce mai joasă decât sunetul plăcilor tectonice şi o inimă mare şi dârză – vedeţi exemplul lui Michael Clarke Duncan în rolul lui John Coffey în The Green Mile... sigur, comparaţia este cu totul nemeritată pentru Clarke Duncan, care a făcut acolo un rol cutremurător, pe când în cazul lui Raze, cutremurat a fost doar pământul. Mă rog, oricum, mie mi-a părut bine că l-am revăzut.

Dar să trecem la lucruri mai întunecate – imaginea este atât de cufundată în tenebre de parcă se aşteaptă de la noi fie să avem ecolocaţie precum liliecii, fie vedere în întuneric precum lupii. Din acest punct de vedere am empatizat mai degrabă cu Janos, amărăşteanul de nobil care este transformat în bulion cu graţie de către Viktor – măcar ştiu de ce n-avea nici o şansă: nu vedea absolut nimic. E una să vrei să creezi o atmosferă anume, filtrele în albastru sunt tipice pentru Underworld, dar ce-i mult e mult. Aş zice că era mult până şi în primele două filme, dar când au plasat Rise of the Lycans într-un fel de fortăreaţă subterană în mijlocul unui munte, întunericul s-a generalizat într-o asemenea măsură încât nici cu casca lui Sam Fisher nu cred că puteam să mă bucur cu adevărat de scenografie şi costume. Asta e, echilibrul dintre „film radiofonic” şi „film pur-şi-simplu” e unul delicat. Să sperăm că le iese mai bine data viitoare.

Underworld 3: Rise of the Lycans are şi momentele sale de 300, şi tandreţuri a la Anne Rice, scene care amintesc de lumea World of Darkness în mod plăcut şi un final pe cât de satisfăcător pe atât de prost. Se ştia din primele filme că Viktor supravieţuieşte până în prezent. Lupta cu Lucian trebuia să fie mai mult un fel de formalitate, o problemă de tensiune mai mult decât de avansare a scenariului. În nici un caz nu trebuia să-i fie înfiptă o sabie în gură, ca apoi să apară, puţin iritat, pe o corabie şi să facă nani în sarcofag. Aici intervine premiza părtinitoare a seriei – Lucian trebuia neapărat să aibă parte de un fel de răzbunare, trebuia o urmă de moralitate, că altfel nu era Hollywood. Păcat, spun eu.

Mergeţi să-l vedeţi, e „good old fashioned fun”. Nu e cel mai bun din serie, dar respectând tradiţia trilogiilor, este mai bun decât Underworld: Evolution. Pe cuvânt că e.