Neuro-Gamer.ro

Trebuie să spun de la început că Watchmen este un film care combină magistral atitudinea „larger than life” tipică unui blockbuster, cu fondul abraziv şi necompromiţător al unui film de artă în adevăratul sens al cuvântului. Sunt momente în Watchmen pe care pur şi simplu mi-am dorit să le pot proiecta pe pereţii unei galerii de artă, şi nu atât din pricina imaginilor mai mult sau mai puţin estetice, ci din pricina încărcăturii conceptuale, a seriozităţii generale a filmului. Nu avem nici o clipă senzaţia aceea de trădare pe care o emană filme ca fiasco-urile Batman în regia lui Joel Schumacher. Watchmen este încărcat de o vitalitate neostoită, de la un capăt la celălalt, este atât de bine închegat încât nu am nici o îndoială că s-a urmat întocmai o poveste spusă şi şlefuită mai demult. Există o anumită stabilitate, o credibilitate pe care o au în general doar filmele care au pe ce să se sprijine, ca de pildă „A scanner darkly” sau, în felul lui, „Sin City”, că tot îl pomeneam mai sus.

Încă de la generic regizorul a făcut o afirmaţie rezonantă: modul în care este tratat acel interval din ce în ce mai transparent în marea majoritate a filmelor, în care ne sunt prezentaţi oamenii responsabili pentru imaginile pe care urmează să le urmărim, este pur şi simplu superb. Un colaj dinamic şi emoţionant detaliază istoria alternativă din universul benzii desenate, ne prezintă practic în câteva minute (atât cât durează piesa „The times they are a-changin’” a lui Bob Dylan) tot ce trebuie pentru a putea empatiza aproape instantaneu cu personajele, aşa cum vor fi detaliate în restul filmului. Quentin Tarantino spunea într-un fragment de pe albumul „The Quentin Tarantino connection” că primul cântec pe care îl auzi dă tonul întregului film  şi te poate ajuta să-ţi aminteşti pentru totdeuna de el.  Am crezut mereu că are dreptate, dar de la Pulp Fiction încoace n-am mai văzut o producţie care să ilustreze atât de bine această idee.

Desigur, tocmai această detaliere este esenţa filmului – personajele nu sunt doar pioni meniţi să ducă mai departe povestea scenariului  (îmi trece prin minte că majoritatea filmelor cu super-eroi sunt construite după principiile foarte arhaice ale basmului, conform cărora personajele sunt arhetipale, sunt măşti menite să reprezinte concepte etice), ci ele sunt povestea, totul se reduce în fond la manifestările exterioare ale conflictelor lor interioare. După părerea mea, singurul „superhero movie” care mai reuşeşte aşa ceva, deşi într-o mult mai mică măsură, este Unbreakable. Până şi în noua serie Batman, Christopher Nolan se luptă din răsputeri, prins în aparentul conflict dintre supereroul arhetipal şi bidimensional şi tentaţia de a-i da o psihologie complexă, credibilă şi - în fond şi la urma urmei - mult mai interesantă decât „aventurile” pe care le-ar putea avea acesta. The Joker tocmai asta reuşeşte în The Dark Knight – văzând Watchmen, îmi dau seama că este un film construit într-un mod care ar fi fost mult mai primitor pentru personajul jucat de Heath Ledger.

În filmul lui Zack Snyder supereroii nu au câteodată sclipiri de trăire, conflicte de moralitate ocazionale şi aşa mai departe. Aici ei sunt esenţialmente umani, cu accese şovăitoare de super-eroism. Aceste tendinţe îi definesc într-adevăr, dar numai prin contrast cu suma acelor elemente care îi fac doar umani. De aceea este atât de important Manhattan în întreaga poveste – el este atât de singular, de alienat încât acţionează ca un adevărat revelator pentru toate micile reflexe, toate idiosincraziile atât de umane ale celorlalţi. Rorschach pe de altă parte este la extrema opusă – atât de profund moral, atât de empatic încât ajunge la o formă extremă de sociopatie. Şi undeva la mijloc, Nite Owl şi Lady Jupiter, cei doi care se simt deopotrivă puţin ridicoli în costumele lor şi cu adevărat excitaţi, cu adevărat vii. The Comedian are şi el abordarea lui – un mecanism psihologic de a face faţă prin râs, „It’s all a joke”-ul său, murmurat din nou şi din nou ca o scuză, ca o pavăză în faţa propriei sale animalităţi, care o reflectă pe cea a societăţii. Cât despre Ozymandias, el este probabil cel mai puţin credibil dintre Watchmen, cel mai „clasic” în atitudinea sa cam lipsită de substanţă, deşi modul în care acţionează îmi aminteşte întrucâtva de una din soluţiile lui Isaac Asimov pentru problemele morale puse de cele trei legi ale roboticii. Pe de altă parte, el are şi prezenţa cea mai redusă în film, este cel mai bine camuflat în societate – supra-simplificând am putea spune că dacă Rorschach este sociopatul, Ozymandias este psihopatul în costum de super-erou.

Ca o panoramă a trăirilor şi a acţiunilor disipate ale fiecări individ din cele două generaţii de Watchmen prezentate, filmul devine un fel de puzzle, a cărui suma de piese, puse cap la cap, pot duce la un singur deznodământ – acesta este planul lui Adrian Veidt şi aceasta este sclipirea lui supra-umană: înţelegerea valorii cauzalităţii şi a intervenţiei minime. Din nou, comparaţiile cu Asimov mă tentează – aş spune că avem aici un fel de Daneel R. Olivaw uman. Este psihopat pentru că vede oamenii ca pe nişte pioni, le manipulează reacţiile pe parcursul unei perioade foarte îndelungate şi îi „păstoreşte” până când e prea târziu pentru ei să mai schimbe ceva. Culmea e că reuşeşte să-l manipuleze până şi pe Manhattan – legătura dintre cei doi este vizibilă cel mai clar în acel moment apoteotic în care ei se înţeleg unul pe celălalt: un zeu cu umanitatea aproape complet erodată şi un om deosebit de inteligent care din pricina megalomaniei sale s-a hotărât să transforme Pământul într-un experiment de sociologie. Defapt, singurul personaj care nu compromite, nu are nici o urmă de înţelegere pentru valoarea planului lui Ozymandias este Rorschach, deşi este greu de afirmat acest lucru cu certitudine.

Jackie Earle Haley face probabil cel mai bun rol din film – nu că aş avea o slăbiciune deosebită pentru „anti-erou”, dar ajunge să priviţi scena extinsă a „testului Rorschach” şi a discuţiei cu psihologul închisorii ca să vedeţi cât de serios şi-a înţeles personajul acest actor. Istoria personală a lui Rorschach nu este o sumă de evenimente ambigue menite să-l disculpe şi să-l facă simpatic în ochii spectatorului, el nu justifică nimic – aici e rădăcina maniei, a sociopatiei şi de aici se naşte povara imensă pe care o poartă, care se întrevede mai ales într-una dintre ultimele scene ale filmului (încerc din răsputeri să nu dau spoilere).

La un anumit nivel, filmul pare un colaj de stiluri, de la film noire, la thriller psihologic, tendinţă manifestată atât prin interacţiunile personalităţilor foarte diferite ale personajelor, cât şi prin semnele vizuale adoptate, care se pot schimba radical de la scenă la scenă, ajungând uneori de la steam-punk la OZ – închisoarea federală. Dar toate acestea funcţionează bine împreună, construiesc o atmosferă specială, care rămâne o oglindă a realităţii, chiar dacă o deformează întrucâtva. Acest eclectism complementează perfect diversitatea personajelor care îl populează.

Watchmen reuşeşte ceea ce n-au reuşit „n” regizori de când a câştigat atâta popularitate genul de filme bazate pe benzi desenate – în primul rând, să-şi „facă temele”: să propună un scenariu puternic, credibil, complex. În al doilea rând – să nu-şi mai caricaturizeze propriile personaje, să nu le supra-simplifice, să aibă încredere în ele. Şi nu în ultimul rând – să nu ne dea o morală sleită, pe o tavă de tinichea răsunătoare. Este, după părerea mea, cel mai bun „superhero movie” făcut până acum şi trebuie văzut – este capabil să schimbe până şi stereotipiile bine-meritate formate în minţile spectatorilor sătui până peste cap de „desene animate” în loc de filme.