Neuro-Gamer.ro

Filme ca Ghost in the Shell: Innocence m-au făcut să apreciez cu adevărat potenţialul uimitor descoperit de japonezi în limbajul acesta artistic. Şi doar pentru că ei sunt cei care au pornit trendul „desenului animat artistic”, nu înseamnă că bulgărele de zăpadă s-a şi oprit acolo. Seria Aeon Flux, de pildă, face parte din acelaşi mod de gândire. Chiar şi filmul promoţional „Dead space”, menit să acompanieze jocul survival horror cu acelaşi nume, face parte dintr-o tradiţie ce îşi are începuturile în seria „Heavy metal”, tot o mutaţie în stilul lui Luis Royo al conceptului de animaţie pentru adulţi. Mă voi hazarda să spun că ultimul film Resident Evil, numit Degeneration, are unele legături de rudenie cu aceste mari titluri ale animaţiei, deşi este vorba de o producţie CGI (Computer Generated Imagery), deşi seria din care face parte nu este renumită deloc pentru scenarii gândite până la capăt, deşi personajele sunt bidimensionale şi cam lipsite de credibilitate.

Un lucru interesant de remarcat la animaţii în general este că sunt epurate de la bun început de unele elemente pe care se pot bizui filmele cu actori. Resident Evil: Degeneration este un exemplu bun al acestui fenomen: filmele Resident Evil o au pe Mila Jovovich, mereu dispusă să apară în rochia sa roşie pentru a gâdili în mod plăcut întreg segmentul de public masculin. Fie şi numai pentru asta şi filmele respective tot ar fi scos un profit decent la box-office. Animaţia nu permite aşa ceva, decât în registrul foarte limitat şi pueril al adevăraţilor „otaku”. Cel puţin eu sunt convins că indiferent cât de perfecte sunt modelate curbele anatomice ale personajului principal feminin, tot nu va exista feedback-ul pe care îl primeşte un poster cu Mila. Sigur, mai sunt multe astfel de mici diferenţe esenţiale, care în acest caz par a lucra mult mai mult în folosul animaţiei decât a filmului, fiindcă incită a o creştere a calităţii ca metodă de compensare.

În primul rând, scenariul este mult mai bine şlefuit decât, de pildă, în cazul celui de-al treilea film al trilogiei Resident Evil. Combinaţia penibilă dintre Mad Max, Romero şi elementele clasice ale seriei era pur şi simplu ridicolă acolo, un fel de ultimă soluţie, atinsă atunci când absolut nimeni din sala de şedinţe a scenariştilor nu mai avea altceva de spus decât „hai să-l facem ca un fel de Shawn of the Dead, cu un Mad Max fără Mel Gibson şi să reînviem copilul-computer-demon din primul film fiindcă tot i-o fi plăcut cuiva...”. Resident Evil: Degeneration este mai credibil şi mai aproape, într-un fel, de mult mai inspiratul „28 days later”. Sigur, se pare că întregul concept a fost curăţat de mult de orice element de survival horror în adevăratul sens al cuvântului, dar pentru o producţie „de groază”, nu e deloc rău. Exploziile, monştrii, „eminenţele cenuşii” sinistre, care manipulează totul din umbră, drama familială, toate acestea par să funcţioneze destul de bine împreună şi sunt conturate destul de inspirat şi la nivel individual.

Valoarea producţiei CGI este minunată, se apropie lesne de ştacheta ridicată destul de sus de Final Fantasy: Advent Children. Voice actingul este rezonabil, nu irită niciodată şi nu pare atât de generic pe cât ne-am aştepta de la un astfel de film. Din nou, sunt convins că totul ţine de libertatea pe care o oferă animaţia – este mai dificil pentru un actor bun, cum este Mila Jovovich, să ia în serios un rol de acest fel, în faţa camerei, decât poate fi pentru un actor de voce să se identifice cu un personaj de la adăpostul microfonului, cu atât de mult timp de analiză şi acomodare.

Sigur, este obositor să vezi cum niciodată, nimic nu se termină cu adevărat, iar orice sacrificii ar face personajele principale cu care ţi-ai obişnuit afectele atât de mult, sunt de fapt pe degeaba, pentru că, la final, careva dobitoc într-un costum HAZMAT se hotăreşte să ia totul de la capăt. Sincer mă mir că eroii ăştia nu-şi iau lumea în cap, sau cum de nu îi lasă pe zombi în pace şi nu se apucă să-i măcelărească fără regrete pe toţi tâmpiţii care scot la iveală de virusul T din nou şi din nou şi din nou. Cred că seria are nevoie deja de un anti-erou, de un vigilante, un fel de Simon Dark care să-i facă pe cei de la Umbrella să le pară rău că s-au născut înainte să le vină idei măreţe. Acesta este fără îndoială un punct minus pentru scenariu, este momentul Hollywood prin excelenţă, dar nimeni nu poate spune că nu era de aşteptat. Seria Resident Evil este o vacă mare, nebună şi zombificată numai bună de muls până la refuz, aşa că nimeni nu poate fi învinuit că încearcă asta.

Oricum, filmul este distractiv, alert, plăcut ochiului şi urechii şi nu pot să aduc nimic concret, iritant în mod direct, împotriva lui. Merită văzut, dacă vă plac horror-urile alerte, animaţiile impresionante, temele sociale de actualitate caricaturizate şi supra-simplificate şi mai ales, seria Resident Evil. Nu poate fi negat faptul că există potenţial acolo, doar că nu este folosit cum tebuie, încă. Deşi Degeneration încearcă din răsputeri. Admirabil!